“Gimnastele” şi lanţul

 

Nadia-Comaneci
A fost. A fost odată, la începutul anilor ‘80 ai secolului trecut, o fetiţă cu faţa creolă şi genunchii rupţi în fiecare vară. O chema Iia. Se născuse în anul în care Nadia Comăneci primise primul 10 din istoria gimnasticii. Iia vroia să fie nadie pentru că în vocabularul ei Nadia nu era nume, ci substantiv comun care însemna “o fată care ştie să meargă pe bârnă”. Şi “să facă bine la sol şi paralele”. Fata avea, din dotare, doi părinţi cu serviciu şi o bunică scundă şi foarte bună, pe nume Maica. După vârsta de 4 ani şi jumătate, Iia a primit şi o surioară năzdrăvană, ochioasă, sprâncenată şi cu gropiţe, poreclită Copilu’. Fetiţa într-adevăr comandase o surioară şi până la un timp a fost amuzată de giumbuşlucurile noii venite. Însă primejdia permanentă în care se aflau jucăriile ei, plus statutul de subordonată la cerinţele bebeluşei-dictator, au făcut ca Iia să se dedice cât mai mult statului pe afară, în compania înţelegătoare a prietenelor de bloc posesoare, şi ele, de şefi în scutec. Când nevoia o cerea şi Iia trebuia să stea în casă cu Copilu’ şi să o dea în leagăn (care şi ăsta fusese al ei), ei bine, bebeluşul era extras de acolo şi depus în siguranţă pe pat, iar sora mai mare se urca ea în obiectul muncii. Vedeţi voi, Iia nu îşi mai aducea aminte cum era în leagăn, aşa că recupera şi ea. Dacă mai avea la îndemână şi biberonul, lucrurile erau cu atât mai plăcute. Ei, acum chiar v-aţi grăbit să judecaţi: Iia avea propria ei sticluţă cu tetină, la fel-la fel cu a bebelusei, obţinută prin programul lăcrimos“Şi eu vreau biberon!”
Aşa. Iiei îi plăcea mult serviciul părinţilor care îi dădea posibilitatea să se consacre netulburată treburilor de fetiţă de bloc din anii ’80. Nu, nu era din clanul celor cu cheie la gât, deşi i-ar fi plăcut, poate. Purtătoarea de cheie era Maica ei, când pleca la pâine, doar că nu o ţinea la gât, ci la mână, legată cu o sforicică. Aşadar, toate bordurile erau ale ei, căci Iia îşi pregătea sârguincioasă evoluţiile la bârnă: întâi sufla praful de pe “bârnă”, apoi, cu salutul şi intrarea de rigoare, exerciţiul începea. Fetiţa făcea piruete, roata, legări, flic-uri, mici salturi, semi-sfoara. Ca o nadie.
Genunchii rupţi nu erau de la gimnastică. Erau de la alergări pe panta din faţa blocului, domeniu în care Iia nu câştiga medalii.
Întâmplarea pe care vreau să v-o povestesc s-a petrecut la paralele. “Paralelele” erau un lanţ vopsit alb-roşu, atârnat între două ţevi cât mâna de copil. Ele marcau locul de parcare al unui vecin ingenios, singurul care îşi făcuse aşa ceva. Când pleca la serviciu, lăsa lanţul atârnat. Era mare aglomeraţie de nadii la paralele pentru că parcarea era de la trei blocuri, dintre care unul de 10 etaje. Când prindeau momentul, Iia şi prietenele ei exersau cu încântare roata, lenta şi alte sărituri de o parte şi de alta a lanţului. Într-o după-amiază care începuse tihnită, a apărut o junioară care vroia să treacă la senioare. Era Copilu’ care avea cam 3 ani acum şi era foarte interesată de ce făcea sora ei mai mare. În casă, strânsă de îndemnul constant al părinţilor: “Las-o pe ea/Dă-i ei/Fă tu… că eşti mai mare!…”, Iia răbda. Mai protesta, mai bufnea, dar răbda. Altfel oricum nu mergea… Însă afară redevenea stăpâna timpului şi a jucăriilor ei. Spre nemulţumirea micuţei Copilu’ care se vedea pusă în situaţia să alerge şi la propriu şi la figurat după compania surorescă. În acea după-masă, Iia era în plin exerciţiu la paralele când apare Copilu’ şi vrea să “facă şi ea”. Rememorând cele mai recente admonestări părinteşti, Iia nu are ce face şi trebuie să îi cedeze “aparatul” junioarei. Evoluţia acesteia este scurtă şi tristă. Lanţul, surprins de lipsa de exerciţiu a junioarei şi jignit de tălpile-i profane, i se încolăceşte de gleznă şi o seceră pe micuţa nadie. Aceasta tocmai afişa zâmbetul “profesionist” văzut la senioare, arătându-şi pentru ultima dată frumoşii doi dinţişori de lapte din faţă.

Ce-a urmat e lesne de înţeles. Că atunci nu exista Barnevernet. 😀

Astfel, Iia, până când surioarei i-au crescut dinţii din nou, a văzut în zâmbetul vampiresc al năzdrăvanei, o mustrare continuă că nu a fost mai atentă şi mai grijulie. Iar Copilu’ a învăţat că nu trebuie să se ia după ce vede la televizor, nici măcar după sora ei mai mare.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s